Cumplit este păcatul mândriei, de care prea puţin ne dăm seama, căci stă ascuns în inimă. Să ne ferim de roadele mândriei şi de oamenii mândri, pe care îi cunoaştem astfel:
– Omul mândru caută în orice chip, onorurile, cinstirea şi laudele. Veşnic voieşte a se vedea că e ceva. Vrea să supravegheze şi să poruncească altora şi, dacă cineva se împotriveşte voinţei sale, se supără şi se mânie pe acela, scrie doxologia.ro.
– Dacă este lipsit de cinste şi de putere, cârteşte, se scandalizează şi se vaită: „Unde am păcătuit? Cu ce sunt de vină? Asta mi-e răsplata pentru ostenelile şi serviciile mele?”. Şi, uneori, unul ca acesta ajunge să-şi ia viaţa.
– Începe lucrări mai presus de puterea sa, fără să le poată duce la bun sfârşit.
– Se amestecă nechemat în lucruri străine. Mereu voieşte să observe toate şi pe toţi, fără a şti ce face. Într-atât îl orbeşte mândria.
– Se laudă şi se înalţă pe sine însuşi, fără ruşine: „Eu am făcut una şi alta. Am adus societăţii toate aceste servicii”. O, omule, îţi numeri serviciile făcute! De ce însă nu-ţi numeri şi păcatele? Dacă te ruşinezi a le vădi celorlalţi, atunci ruşinează-te şi a te lăuda pe tine însuţi.
– Îi dispreţuieşte şi îi umileşte pe ceilalţi, zicând: „Acesta e viclean. Celălalt nu e bun de nimic” şi altele asemenea. Dar cugetă că nici tu nu eşti mai prejos în păcat. A greşit acela cu ceva? Dar şi tu poţi cădea în alta sau chiar în aceeaşi greşeală. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23).
– Părinţilor şi celor mai presus de el nu li se supune, nu le cere iertare când greşeşte, fiindcă ceafa celor mândri este neclintită şi neînduplecată. Cei mândri vor mereu să-şi impună punctul de vedere.
– Tot ce bine-făptuieşte, cel mândru socoteşte că a izbutit prin sine însuşi, că se datorează strădaniilor sale personale, ostenelilor şi capacităţii sale intelectuale, şi nu lui Dumnezeu. Dar ce pot izbuti strădaniile şi ostenelile noastre, fără ajutorul Său, Care este singurul Atotputernic şi fără de Care nu suntem nimic, asemănându-ne unei umbre fără de trup?
– Celui mândru nu îi place să i se facă observaţie şi să capete sfat de la ceilalţi. Îşi închipuie că e desăvârşit, deşi este tot necurăţie.
– Nu suportă să fie făcut de nimic, nu îndură dispreţul şi necazurile. Mereu cârteşte, se răzvrăteşte şi adesea huleşte.
– În cuvintele sale se arată mulţumit de sine însuşi.
Aceştia sunt oamenii mândri iar roadele sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Să ne ferim de mândrie şi să dobândim smerenia ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.
