Beţia este un duh necurat care îi cuprinde nu doar pe cei săraci şi neînvăţaţi, după cum s-ar putea crede, ci şi pe cei bogaţi şi intelectuali. Duhul necurat al beţiei îi vânează pe mulţi, indiferent de haina pe care o îmbracă: unii se îmbată din pricina unor necazuri, alţii se îmbată în urma unor realizări, iar alţii se îmbăta pur şi simplu, din poftă, scrie doxologia.ro.
Toata lumea îi priveşte şi îi sfătuieşte pe cei dependenţi de alcool (beţivi), uitând aproape cu desăvârşire de cei care trăiesc lângă aceia, şi anume de familia îndurerata şi de prietenii întristaţi. Mai ales cei care trăiesc alături de un beţiv au nevoie de sprijin, ca unii care rămân treji şi atunci când cel din urma este amorţit de băutura. În alcool îşi caută „refugiul” toţi aceia care nu ştiu pentru ce trăiesc. Chiar daca nu au nici o şansă sa găsească în alcool ceea ce caută, ei se vor îmbăta vreme îndelungata sau chiar toată viața.
Astfel, cei care nu sunt luptaţi de duhul beţiei au datoria de a arata din nou beţivilor frumuseţea vieţii şi rostul de a trăi alături de cei dragi; pentru aceasta însă este nevoie de o răstignire a propriilor păcate pe crucea iubirii de semeni a lui Hristos. A trai în Hristos înseamnă a înţelege foarte bine realităţile duhovniceşti din jurul nostru, precum: diavolul, ispita, patima, întunecarea mintii, aparenta libertate a omului pătimaş, credinţa, nădejdea, dragostea, smerenia, harul lui Dumnezeu, tămăduirea, mântuirea, judecata de apoi şi viaţa veşnica.
Astfel de creştini fiind, când suntem îndemnaţi „să umblam cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu in desfrânări şi in fapte de ruşine, nu în cearta şi în pizmă” (Romani 13, 13), suntem datori a nu-l osândi pe beţivul de lângă noi, ca pe unul care „umblă necuviincios”, ci a-l vedea aruncat de diavol în temniţa beţiei. A nu-l dispreţui pe beţiv este începutul tămăduirii aceluia şi al mântuirii noastre. Mai mult, nici măcar băutura nu trebuie urâtă, ca şi cum ar fi în stăpânirea diavolului. Sfântul Vasile cel Mare spune ca „întrebuinţarea cu măsura a vinului este sănătate, iar abuzul este vătămare”.
Astfel, deoarece nu întrebuinţarea alcoolului pricinuieşte beţia, ci necumpătarea celui care îl bea, se cade a nu arunca vina pe băutura. Când îl vedem beat pe cel drag nouă, nu se cade a urî băutura sau industria băuturilor alcoolice, ci păcatele, care dau voie duhului necurat al băuturii să pună stăpânire pe om. Cu un om beţiv nu se poate vorbi în nici un caz atunci când este beat. Dacă cel care se îmbătă este creştin şi recunoaşte că are aceasta patima, cu el se poate vorbi când este treaz; dacă nu este creştin, cu el nu se poate vorbi decât în virtutea dragostei pe care ne-o poartă; dacă duhul necurat al beţiei a slăbit dragostea şi respectul reciproc, cu cel beţiv nu se mai poate vorbi sub nici o formă despre patima lui.
Singura legătură pe care o mai putem avea cu iubitorul de alcool rămâne rugăciunea din inimă pentru tămăduirea lui. Prin post şi rugăciune cu răbdare din partea celor ce sunt încă în fire se biruiesc toate lucrările necurate ale diavolului, iar nu prin cuvinte şi mustrări adresate celor ieşiţi din fire (beţivilor). Fără a ne jertfi pe noi înşine în faţa celui de lângă noi, nu îl putem vindeca pe acela de neputinţele sale, de orbire sufleteasca şi de beţie. Să ne doară şi sa simţim milă faţă de cel cuprins de beţie, iar nu repulsie, dezgust sau dispreţ, ca să fim „plini de Duhul”
