Eminescu s‑a stins în singurătate. Poate că nimeni nu s-a dovedit vrednic să‑i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și‑a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor, scrie doxologia.ro.
An de an, la mijlocul lui iunie, calendarul cultural al nației române ne îndeamnă să ne reamintim de Mihai Eminescu – cel care, la 15 iunie 1889, a pășit în ziua cea neînserată a Domnului, adăugându-se pe cerul culturii și spiritualității românești ca inegalabil „luceafăr”.
Anii din urmă ai existenței „românului desăvârșit” au fost marcați de durere și singurătate, poetul deslușind sensul creștin al bolii care ne învederează că, prin suferință, ne putem apropia mai mult de Dumnezeu, căci El Se află într‑un anume fel prezent în boală, prin faptul cuprinderii ei în rânduiala cerească.
Eminescu, prin gândirea sa profund analitică, s-a străduit să înțeleagă suferința dincolo de optica pământească, incapabilă adeseori de a explica sensul ei în existența umană. Cu o putere de înțelegere extraordinară, poetul s-a străduit să privească lucrurile din perspectiva lucrării lui Dumnezeu în lume, Care rânduiește pe toate spre împlinirea scopului suprem al existenței umane, mântuirea. Așa înțelegem cuvintele Sfântului Isac Sirul, care ne învață că „Dumnezeu aduce bolile în viața omului spre sănătatea sufletului său”. Inspiratele vorbe ale Sfântului Părinte, poetul le-a redat atât frumos în poemul Închinare lui Ștefan Vodă, versuind astfel:
Mărire ție, Doamne! O, Iehova, mărire!
Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc
Să curăți moliciunea, nedemnă moștenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc.
Din cele scrise, deducem că Eminescu a meditat adesea la boala fizică, înstăpânită în trupul omului, dar și la boala sufletului, pricinuită de păcat ori de vreo apăsare interioară. Suferința ce i-a marcat tot mai adânc anii sfârșitului vieții pământești l-a determinat pe poet să-și exteriorizeze cel mai bine, cred, durerea fizică și cea sufletească prin creațiile lirice, unde cuvântul „durere” este întâlnit de peste 100 de ori. Iată câteva exemple: „te’ nvață crud durerea ființei pământene”; „eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă”; „ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere”; „nu simțim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?”; „ei cer să cânt… durerea mea adâncă”; „durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge”; „clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare”.
Dincolo de afecțiunea interioară despre care s-a scris, de altfel, foarte mult, mai ales de anumite beteșuguri fizice cu care a fost diagnosticat în mod eronat și grăbit, fiind supus unui tratament inadecvat care i-a cauzat, într-un final, moartea, poetul, ca noi toți, a trecut prin inerente stări de rău, boala încercându-l în diferite moduri.
În corespondența purtată cu Veronica Micle, îndeosebi în ultimii ani de viață, se confesa adesea despre neputințele sale. Bunăoară, în martie 1882, de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, îi scria: „Azi, de dimineață, nu știu de unde până unde m-au apucat niște friguri combinate cu dureri de cap, încât de Florii, deși sunt de toată frumusețea, eu am zăcut în pat”. Peste câteva zile, tot suferind, îi scria Veronicăi: „Se vede că voi fi având vreo înrudire cu Christos, de vreme ce în Săptămâna Patimilor m-a dat din friguri în junghi”.
În vara aceluiași an, apăreau și primele semne ale ulcerului varicos: „Numai dac-aș putea să scap de bubele acestea care constituie o supărare zilnică”, spunea poetul prin iunie. Mereu prins cu sarcinile la ziar, fără timpul și posibilitățile necesare de tratament adecvat, boala s-a acutizat, de vreme ce în august suferindul poet scria: „Sunt foarte bolnav și foarte ocupat… Nici băile de mare, nici medicamentele nu au folosit în mod esențial. Bubele mă slăbesc îndestul pentru a nu avea decât gânduri mănăstirești”.
Ne reține atenția afirmația poetului referitoare la „gândurile mănăstirești”. Nu este o zicere singulară căci, în același an, Eminescu părea tot mai convins că retragerea în viața monahală, adică călugăria, îi va aduce soluția la starea sa de zbucium interior și suferință trupească. Dorința expresă de călugărie și-o exprimă într-o scrisoare trimisă unuia dintre amicii săi, Zamfir C. Arbore, editor la gazeta „Românul”: „Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”. Nu ar fi fost o noutate în tradiția Iurășcenilor, de vreme ce din familia Ralucăi Iurașcu, mama poetului, cunoaștem opt persoane intrate în cinul monahal, despre care am scris un articol mai de demult.
Despre suferință și nevoia unei politici eficiente din partea statului de a asigura un climat sănătos poporului, jurnalistul Eminescu se exprima tranșant în numeroase articole redactate pentru ziarul Timpul. Iată ce scria pe 20 august 1881: „Până și sănătatea fizică a poporului nostru robit de uzură, stors de corupția administrativă, otrăvit de asupritori, e compromisă atât de adânc, încât trebuiesc spitale și în sate”. Adresându-se cârmuitorilor vremii, Eminescu îi îndemna: „Am dori să treceți granița pe oriunde poftiți, să ne spuneți unde veți găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai și totodată atâta gol sufletesc ca la populația din țara noastră”.
Ziaristul Eminescu a folosit adesea noțiunea de boală și pentru a evidenția starea morală decadentă a societății românești, victimă prea ușoară a intereselor politice, de cele mai multe ori meschine. Prezentăm câteva afirmații în acest sens, extrase din opera sa jurnalistică: „Din zilnica repetare a unei serii de vorbe cu sferă nedeterminată și lipsite de cuprins, a rezultat la început o boală obștească a spiritului public în România: găgăuţia generală în judecarea chestiunilor de interes public, o periculoasă beție de cuvinte”. Pe același ton, afirmă într-un alt articol: „Suntem amenințați dinlăuntru și dinafară de descompunere, având a lupta cu dușmanul demagogiei interne care, ca o boală organică, mănâncă încheieturile societății, pe când dușmanul extern caută a absorbi naționalitatea”.
Revenind la zilele cele din urmă ale lui Eminescu, pline de suferință, versurile sale ne arată cum vedea el boala și ce sens îi dădea: „Se stinge-aici o viață de durere/ Privirea-mi arde și sufletul îmi crește”.
Suferința a reprezentat pentru Eminescu „focul” ce i-a mistuit trupul, pentru a-i face să strălucească sufletul în veșnicie precum aurul, după cum ne învață Sfântul Grigorie de Nyssa: „Dumnezeu nu dă sufletului când îl atrage la Sine decât durerea necesară. Și precum cei ce vor să obțină aur curat dintr-o materie brută, topind-o în foc, nu topesc numai materie de rând ci, în orice caz, se topește și aurul curat împreună cu materia cea obișnuită, în mod absolut necesar și sufletul, care este unit cu materie, ajunge în foc, până ce va fi înlăturată toată acea materie, care este mistuită în foc”.
Poate la acest foc se referea poetul când, în ultimele clipe de viață, internat în sanatoriu doctorului Șuțu, a scris pe o bucată de hârtie cele din urmă versuri, găsite în halatul ce-l purta în clipa trecerii către veșnicie. Neîndoielnic este că nimeni dintre cei apropiați nu s‑a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și niciun medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. Eminescu s‑a stins în singurătate. Poate că nimeni nu s-a dovedit vrednic să‑i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și‑a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i-a stat alături. Iată acele versuri găsite asupra genialului român care și-a început călătoria spre Cer în noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, joi spre vineri:
Atâta foc, atâta cer,
Atâtea lucruri sfinte
Peste’ntunericul vieții
Ai revărsat, părinte!
Un articol de Arhimandrit Mihail Daniliuc
