Tradiția poporului român, înrădăcinată în viața cotidiană agrară, a adăugat momentului trecerii la cele veșnice a unui creștin anumite practici și obiceiuri care, de cele mai multe ori, nu își găsesc argumentarea în teologia creștină, informează doxologia.ro.
A. GREȘIT ÎN TRADIȚIA POPULARĂ:
Punerea diferitelor obiecte în buzunarul celui adormit (ac, aţă, bani etc.)
Teologia creștină, bazată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, a învățat dintotdeauna că trecerea din viața pământească spre Împărăția lui Dumnezeu nu este legată de niciun lucru material. Doar faptele bune săvârșite în această viață ne pot folosi în fața lui Dumnezeu.
Acoperirea oglinzilor din casa în care este așezat cel adormit
Sufletul celui adormit nu are materialitate, deci nu se poate reflecta în oglinzile din casă. Conform istoricilor, acest obicei s-a menținut din religiile misterice ale Greciei Antice, care vedeau în oglindă o capcană pentru cel care murea.
În casa celui decedat nu trebuie să fie lacăte închise
Acest obicei prevede că sufletul poate fi reținut în lumea materială. Pe același considerent, creștinismul a învățat că sufletul despărțit de trup merge în Împărăția lui Dumnezeu, „în corturile sfinților (…) sufletul lui să se așeze cu sfinții care din veac au binevoit Ție, iar trupul să se dea firii celei zidite de Tine”, așa cum precizează rugăciunea liturgică.
B. CORECT ÎN ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ:
Pregătirea pentru înmormântare
Trupul mortului este spălat cu apă curată, care aminteşte de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate şi este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor), informează doxologia.ro.
Pe piept i se pune o icoană sfinţită (pentru a arăta că respectivul creştin îşi dă duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte. Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.
La capătul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu s-o ierte!”
Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin in mâini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie.
Deasupra uşii de la intrarea în casă se așează o pânza de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile. Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an.
În zilele de pana la înmormântare, preotul săvârşeşte slujba „Stâlpilor”. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericeşte panihida) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru Evanghelii.
Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se aşeze bani. În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde.
De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei.
