Furtul este un păcat greu, fiindcă lovește în datoria de a fi drepți și a iubi pe aproapele nostru. Sfântul apostol Pavel îl numără printre păcatele care îl lipsesc pe făptuitor de Împărăția lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 10). Deci, datoria creștinului este să-și câștige cele de trebuința numai prin muncă cinstită și nicidecum să-și însușească pe nedrept lucrurile străine. Mai este un aspect al furtului peste care trecem cu ușurință, după următoarele exemple:
- Soţia unui coleg îşi pierde telefonul. După câteva minute, colegul primeşte un “bip” de pe telefonul pierdut, nu apucă să răspundă, dar sună înapoi şi deja primeşte mesajul de eroare „abonatul nu poate fi contactat”. Cineva găsise telefonul, pornise un apel ca să se convingă că este funcţional, apoi a închis telefonul şi l-a băgat în buzunar. Putea să se uite în agendă, să găsească un număr precum „Acasă” sau „Mama” şi să încerce să dea de pierzătorul telefonului. E simplu, ia două minute, faci o faptă bună şi returnezi cuiva un obiect pierdut. În schimb a preferat să bage în buzunar un telefon funcţional doar cu gândul că poate-l vinde cu 300 de lei în târg. Aceasta înseamnă furt! Nu se cheamă că ai găsit ceva atunci când poţi afla din doi timpi şi trei mişcări cine este proprietarul de drept al respectivului obiect, ci furt.
2. Un bărbat a găsit pe stradă un portofel. Avea şi bani în el şi de toate. S-a uitat la actele respectivului individ, i-a aflat telefonul de la adresa din buletin, l-a contactat şi a doua zi i-a returnat portofelul intact. N-a vrut să accepte nici un ban pentru asta. Reacţia majorităţii celor din jurul lui? „Bă eşti prost, erau o grămadă de bani acolo, puteai să-i păstrezi şi gata”. Când, lângă bani, era buletinul celui care pierduse, găsitorul era conştient că-i poate returna uşor şi mai era conștient că, dacă îi bagă în buzunar, se cheamă furt. Nu putea să se prefacă că nu ştia ai cui erau sau să se convingă că dacă i-a pierdut sunt ai găsitorului.
În ambele cazuri vorbim de oameni normali, care n-ar fura banii sau telefonul din buzunarul cuiva, nici pe departe, dar care au cumva impresia că dacă găseşti ceva e normal să fie al tău, chit că detaliile proprietarului real sunt imediat disponibile. Se numește furt. Unii însă ignoră orice logică doar pentru argumentul: „dacă ăla e prost și l-a pierdut, de ce să-l dau înapoi?”.
