Este revelator să reţinem şi despre ce au vorbit cei doi cu Mântuitorul. Acest amănunt, deosebit de preţios, este notat de evanghelistul Luca: „Moise şi Ilie… arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Său pe care avea să-l plinească în Ierusalim…” (9, 31). „Despre sfârşitul Său…”, adică despre Cruce!
Schimbarea la Faţă a Domnului este cel mai mare praznic al lunii august, prilej de întărire în credinţă.
Minunea „Schimbării la faţă” a Mântuitorului este reprezentată iconografic în mod obişnuit astfel: Iisus pe un munte înalt, îmbrăcat în haine strălucitoare, cu Moise şi Ilie de o parte şi de alta, iar la baza imaginii cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, căzuţi la pământ şi „îngreuiaţi de somn”.
Această icoană, pe care am putea s-o numim „clasică”, respectă, desigur, descrierea evenimentului făcută de evangheliştii Matei şi Luca. Dar există şi o altă reprezentare, foarte interesantă şi sugestivă: în locul lui Iisus, între Moise şi Ilie apare o cruce… . Deşi această imagine este mai puţin cunoscută, socotim că este deosebit de inspirată, exprimând simbolic contextul evanghelic în care s-a petrecut minunea.
Căci dacă citim cu atenţie cele descrise de evangheliştii Matei şi Luca, înainte de relatarea evenimentului propriu-zis, aflăm, între altele, că Mântuitorul „a început să le arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe şi să fie omorât…” (Matei 16, 21).
Această prevestire a morţii Sale nu numai că i-a întristat pe ucenici, dar le-a produs şi îndoieli în suflet cu privire la autoritatea Învăţătorului lor: aşadar, era posibil să moară aşa, ca un oarecare, chiar dacă le vorbea atât de frumos şi convingător şi făcuse înaintea lor atâtde multe minuni… .
În plus, îndoielile şi temerile ucenicilor erau, de altfel, zilnic alimentate de insinuările cărturarilor şi fariseilor, care-L numeau pe Iisus călcător de lege, blasfemiator etc. etc. Iar faptul că Iisus însuşi le-a spus că El trebuie să meargă la Ierusalim, unde va pătimi multe şi va fi omorât, a umplut paharul acestor temeri şi îndoieli.
De aceea, pentru a le risipi aceste temeri, pentru a-i întări în credinţă şi a-i pregăti întru înţelegerea mântuitoare a morţii pe Cruce, Iisus săvârşeşte „pe un munte înalt” minunea cunoscută îndeobşte sub numele de „Schimbarea la Faţă”, oferindu-le, totodată, o pregustare a slavei cereşti de care se vor putea împărtăşi toţi cei ce-L vor urma.
Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie consacrată acestui eveniment, spune în acest sens: „Vrând să-i încredinţeze pe ucenici şi cu văzul şi să le arate cum este slava aceea cu care are să vină – atât cât erau ei în stare s-o cunoască – le-o arată şi le-o descoperă aici pe pământ, ca ucenicii să nu se întristeze nici de moartea lor şi nici de moartea Stăpânului lor…” (Omilia LVI la Matei).
Încredinţarea se va face, într-adevăr, atât prin arătarea strălucirii Sale dumnezeieşti, cât şi prin mărturia Tatălui, Care a grăit din norul luminos: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi!” (Matei, 17, 5), îndemnându-i, astfel, să nu se mai îndoiască, să-L asculte şi să-L urmeze.
Pentru ca risipirea îndoielilor să fie totală, înţelepciunea dumnezeiască a rânduit, în prezenţa celor trei ucenici, arătarea lui Moise şi Ilie.
Să observăm, iubiţii noştri, cum nimic nu este întâmplător în lucrarea de mântuire! De ce trei ucenici? Pentru că era suficientă mărturia a doi-trei înaintea celorlalţi, potrivit Legii dată de Dumnezeu prin Moise (Deuteronom 17, 6), prescripţie invocată şi de Mântuitorul: „Din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul” (Matei 18, 16). Că au fost luaţi ca martori (chiar dacă Iisus, din raţiuni pedagogice, le cere să nu spună nimănui cele văzute decât după înviere), avem mărturisirea lui Petru, notată în a doua sa epistolă: „Noi suntem cei ce am auzit glasul acesta (al Tatălui, n. n.) pogorându-se din cer când eram cu El în muntele cel sfânt…” (1, 18).
Desigur, se pune acum întrebarea de ce aceşti trei ucenici şi nu alţii? Credem că pe fiecare dintre cei trei i-a „nominalizat” din motive pe care le desprindem din ceea ce ştim că a fost reprezentativ pentru fiecare: Petru, pentru că L-a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dar şi pentru că L-a sfătuit să nu se lase omorât în Ierusalim, neînţelegând pe moment sensul mântuitor al Crucii; Ioan, pentru ataşamentul său deosebit faţă de Mântuitorul (să ne amintim că va fi singurul dintre ucenici care a rămas lângă Cruce, în momentele dramatice de pe Golgota); Iacov, pentru că va fi cel dintâi episcop mărturisitor al Ierusalimului, martirizat de Irod la anul 62.
Este firesc să ne întrebăm, de asemenea, de ce au apărut Moise şi Ilie pentru a vorbi cu Mântuitorul? Răspunsul vine de la sine, dacă ne gândim ce reprezintă aceşti doi sfinţi pentru iconomia mântuirii: prin Moise Dumnezeu a dat Legea, iar Ilie este un reprezentant de seamă al proorocilor. Aşadar, Legea şi Proorocii! Cărturarii şi fariseii Îl acuzau adesea pe Iisus că „încalcă Legea şi Proorocii”, strecurându-le şi ucenicilor bănuiala că aşa este. Ei bine, prin arătarea lui Moise şi a lui Ilie, care au vorbit cu Iisus, ucenicii se vor încredinţa că acuzaţia este falsă şi că Iisus este Mesia, Cel prezis în Lege şi Prooroci.
Este revelator să reţinem şi despre ce au vorbit cei doi cu Mântuitorul. Acest amănunt, deosebit de preţios, este notat de evanghelistul Luca: „Moise şi Ilie… arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Său pe care avea să-l plinească în Ierusalim…” (9, 31). „Despre sfârşitul Său…”, adică despre Cruce!
Iată, aşadar, cum apare din nou Crucea în centrul minunii! Apreciem, în consecinţă, că reprezentarea sfântului eveniment prin Crucea aşezată între Moise şi Ilie, chiar dacă nu este recunoscută ca icoană canonică, merită atenţia noastră, îndeosebi pentru faptul că atragă atenţia asupra motivaţiei principale a săvârşirii minunii pe muntele Taborului: a-i pregăti pe ucenici pentru actul răstignirii.
Căci Crucea nu înseamnă doar moarte, jertfă şi durere, ci scară luminoasă către împărăţia cerească. De aceea darul Domnului nu s-a oprit doar la convorbirea despre patimi. Li s-a oferit ucenicilor, totodată şi o vedere a strălucirii învierii Mântuitorului, ca arvună a învierii şi vieţuirii lor în frumuseţea slavei veşnice.
Cu toate că Petru chiar şi aici s-a arătat speriat de spectrul morţii Domnului în Ierusalim (de aceea a propus facerea celor trei colibe… . Cu alte cuvinte, „Să nu mai mergem la Ierusalim, să Te omoare, să rămânem aici…”), el a sesizat, măcar în parte şi odihna, pacea, liniştea şi bucuria duhovnicească izvorâtă din lumina taborică a învierii, care te face să exclami „cât de bine este aici!”.
Celor trei ucenici şi prin ei tuturor celorlalţi (şi nouă tuturor), s-a revelat, astfel, posibilitatea schimbării: după cum trupul lui Iisus, trup material ca al nostru, s-a arătat schimbat, aşa materia întreagă (omul şi natura) va fi transfigurată, prin lucrarea harului dumnezeiesc.
Această schimbare nu trebuie înţeleasă doar pentru sfârşitul veacurilor, ci pentru fiecare zi a vieţii noastre.
Iată şi astăzi, iubiţii noştri, suntem chemaţi să urcăm pe Taborul cel duhovnicesc, Sfânta Biserică, să alungăm teama şi îndoielile, văzându-L cu ochii credinţei pe Iisus întru slavă, să fim mereu deschişi schimbării în bine, ca pregătire a marii noastre transfigurări. Căci, după cuvântul inspirat al Sfântului Apostol Pavel, „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire…” (I Cor. 15, 51-53).
Acelaşi sfânt apostol dă, în aceeaşi epistolă, un sfat pe care-l considerăm drept cea mai bună concluzie a învăţăturilor legate de acest mare praznic al Schimbării la Faţă: „Drept aceea, iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică întru Domnul” (15, 58). Amin.
