În zilele împăratului Diocleţian (284-305), era un creştin pe nume Dorotei, cu soţia sa, Eusebia, care, fiindcă nu aveau fii, se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod pântecelui, făgăduind să-l dăruiască Domnului pe copilul ce se va naşte. Deci, a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut prunc de parte femeiască, în ziua Duminicii, pentru care pricină au numit-o Chiriachi (pentru că în limba greacă Ziua Domnului adică Duminica, se spune Chiriachi). Şi au păzit-o fecioară, fiindcă făgăduiseră să o dăruiască lui Dumnezeu. Dar, pe când Sfânta Chiriachi era de 16 ani, păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoană împotriva creştinilor. Atunci au fost pârâţi părinţii Sfintei, împreună cu ea, că sunt creştini. Deci, au venit slujitorii împărăteşti şi, luându-i pe toţi trei, au despărţit pe fecioară de părinţii ei. Pe bătrâni i-au dus la Melitene în Armenia, unde au pătimit pentru Hristos de la dregătorul Iustus, iar pe frumoasa Chiriachi au trimis-o în lanţuri, la cezarul Maximian Galeriu (293-311), în Nicomidia. Acesta, cercetând pe frumoasa fecioară şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie crunt bătută. Sfânta a primit, în tăcere, cumplitele lovituri de toiege. Nu se văita, ci numai se ruga în tăcere. Văzând prigonitorul că nu izbuteşte să înduplece pe tânăra creştină să se lepede de credinţa ei, a lăsat-o în seama dregătorului Ilarian al Bitiniei. Şi, venind acesta la judecată chiar în capiştea idolească, mai înainte de a începe el să o întrebe pe Chiriachi, s-a făcut un mare cutremur de pământ, idolii au căzut şi s-au prefăcut în pulbere şi însuşi Ilarian şi-a aflat, acolo, moartea.
Peste câtva timp, a venit un alt dregător, care, aflând pe fecioară în temniţă, a poruncit să se aprindă un foc mare şi Sfânta să fie aruncată în flăcări. Şi, începând atunci o ploaie mare, a potolit vâlvătaia şi a stins focul, iar fecioara a scăpat nevătămată. A fost, apoi, aruncată la fiare sălbatice, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca mieii.
Mulţi păgâni, văzând lucrul acesta, au crezut în Hristos. Iar dregătorul, înţelegând că nimic nu izbuteşte, a poruncit ca Sfânta să fie scoasă din cetate şi ucisă. Şi, luând-o slujitorii, au scos-o afară din cetate, ca să-i taie capul, în ziua de 7 iulie din anul 303. Iar Sfânta a cerut voie să se roage. După ce s-a rugat, a povăţuit pe creştinii care îi urmaseră să mărturisească şi ei credinţa. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi ostaşii, apropiindu-se de ea ca să-i taie capul şi văzând-o deja moartă, s-au mirat. Deci, s-a făcut un glas dumnezeiesc, zicând: „Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi măririle lui Dumnezeu”. Atunci ostaşii şi cei ce erau de faţă au crezut în Hristos.
Moaştele Sfintei au fost îngropate cu evlavie de către creştini, fiind cunoscute pentru darul facerii de minuni. Prin voia lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a episcopului Iacob Stamati al Huşilor, în anul 1763, o mână din sfintele ei moaşte a fost adusă de la Marea Lavră din Muntele Athos şi aşezată în biserica Mănăstirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, catedrala de astăzi a Episcopiei Huşilor, Sfânta devenind ocrotitoare a acestei eparhii. Pentru rugăciunile ei, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
SINAXAR ORTODOX 2026: Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou
Acest cuvios a trăit în secolul al XIII-lea, pe vremea Imperiului româno-bulgar într-un sat de pe malul râului Lom,...
