Nicolae Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Pictorul a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești, relatează Ziarul Târgu Neamț.
Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838 în satul Pitaru din Județul Dâmbovița, în familia lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. El al fost cel de al șaselea copil din cei șapte pe care familia s-a străduit cu greu să-i întrețină. Dintre cei șapte copii ai lui Ion Grigorescu există date documentare doar pentru patru: Nicolae pictorul, Gheorghe zugravul de biserici, Elena croitoreasă și Maria cea mai vârstnică dintre ei. Sora pictorului Maria Ghigorț s-a măritat în anul 1844 la doar 13 ani și a murit destul de tânără. Ea apare într-o fotografie (W.W. Ollenteit, București) din jurul anului 1860 alături de soțul ei. Nicolae Grigorescu a realizat un portret al acesteia care o înfățișează cosând, așezată pe o sofa. Tabloul se află astăzi la Biblioteca Academiei Române, Direcția de stampe.
Tatăl lui Nicolae a fost după unii biografi notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip Lenș și după alții un fel de administrator. Mama Ruxandra, în opinia lui George Oprescu, s-ar fi îndeletnicit cu croitoria.
Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș (cel care a construit Casa Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca. Ion Grigorescu a murit în anul 1843 și ca urmare, soția sa Ruxandra împreună cu copiii s-au mutat la București în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, acolo unde astăzi ființează un spital pentru copii. După un timp familia Grigorescu s-a mutat la o rudă de-a lor, la Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor, unde au dus o viață simplă, mulțumindu-se cu puțin.
Așa cum Gheorghe (Ghiță) muncea la atelierul pictorului Anton Chladek, așa și Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la acest atelier de zugrăvit. Din precizările pe care Virgil Cioflec le-a făcut despre această perioadă de ucenicie, a rezultat că Nicolae a fost pe la mai mulți meșteri zugravi până să ajungă la Chladek, la Gheorghe Puiu din Olari, mai apoi la fratele acestuia Dragomir și mai apoi la Naie Pantelimonescu care era un pictor de biserici renumit. Cu timpul, Nicolae a rămas singurul susținător al familiei, elocventă în acest sens fiind mărturisirea lui din anul 1856 în care a spus că … este împovărat de îngrijirea de existență a unei mame văduve și [a unei] sore mai mică decât mine.
La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier.
Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România.
Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima perioadă de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru catapeteasma de la Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești de la Zamfira, Epitaful și praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.
Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către politicianul Mihail Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Paris începând din toamna anului 1861. După analizele controversate ale biografilor săi, s-a înscris la École nationale supérieure des beaux-arts. Într-o epocă de plină efervenscență în căutarea unor noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismului Jean-Baptiste Camille Corot și Charles-François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.
A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari compoziții.
Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei Române.
Citiți articolul întreg pe Ziarul Târgu Neamț.
