Victor Babeș s-a născut la Viena, în familia magistratului bănăţean Vincenţiu Babeş, un militant pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar şi membru al Academiei Române. După studii secundare la Lugoj, a studiat medicina la Budapesta şi apoi la Viena, unde şi-a luat şi doctoratul în medicină în 1878, relatează muzeulbucurestiului.ro.
Elev al lui Carl von Rokitansky şi Karl Langer, Victor Babeş şi-a continuat apoi specializarea, între 1882-1886, în Germania, la Berlin cu Rudolf Virchow şi Robert Koch, la München cu Otto von Bollinger şi Hugo Wilhelm von Ziemssen, la Heidelberg cu Julius Arnold, în Franţa, la Strasbourg cu Friedrich von Recklinghausen şi Wilhelm von Waldeyer şi la Paris cu marele Louis Pasteur şi André Victor Cornil.
A fost, pe rând, asistent (1874-1881) şi ulterior, simultan, atât profesor (1885-1887) la Catedra de Histopatologie a Facultăţii de Medicină din Budapesta, cât şi director al Institutului de Histopatologie din acelaşi oraş. Dacă Robert Koch descoperise în 1882 bacilul tuberculozei, Babeş a identificat apoi acest bacil în urină, deschizând astfel calea diagnosticării timpurii a tuberculozei rinichilor.
În 1884 el descoperă granulaţiile din citoplasmă (protoplasma situată în afara nucleului celulei vii) ale unor bacterii, denumite apoi granulaţiile Babeş-Ernst, esenţiale pentru diferenţierea unor germeni patogeni. A publicat la Paris, în 1885, împreună cu André Victor Cornil, cel dintâi tratat complet de bacteriologie medicală din lume: „Les bactéries et leur rôle dans l’étiologie, l’anatomie et l’histologie pathologique des maladies infectieuses”.
La întoarcerea în ţară este numit profesor de anatomie patologică şi bacteriologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, disciplină pe care o va ilustra vreme de aproape patru decenii în calitate de creator al şcolii române de morfopatologie şi microbiologie (1887-1926). În 1887, a pus bazele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti, inaugurat în 1902.
Este primul institut de cercetări ştiinţifice înfiinţat în România, în cadrul căruia a organizat (în 1888), un al treilea centru de vaccinare antirabică din lume, după cel creat de Louis Pasteur la Paris şi cel de la Odesa. A adus contribuţii fundamentale în studiul turbării (rabiei), leprei, difteriei, tuberculoze (forma micotică, descrisă împreună cu Constantin Levaditi), malariei, pelagrei.
A descoperit corpusculii virali din neuronii creierului animalelor afectate de rabie (corpusculii Babeş Negri) şi a studiat enterobacteriile, streptococul scarlatinei, germenii anaeorbi, a descris bacilul mucogenosus bipolari homini. Babeş a descoperit o serie de agenţi patogeni similari malariei, care provoacă boli specifice la animale (ce pot provoca epidemii – epizootii) şi care au fost denumiţi, în cinstea savantului român, «babesii», iar respectivele boli «babesioze» (Babesia bovis şi Babesia ovis).
A introdus în 1888 în România vaccinarea antirabică, la numai trei ani de la iniţerea ei, şi a conceput un tratament asociat: vaccin şi ser antirabic, cunoscută drept metoda română de tratament antirabic. În 1895, a formulat principiul seroterapiei, folosindu-se de fenomenul «imunităţii pasive» prin intermediul animalelor vaccinate, astfel încât Babeş a deschis calea tratării unor boli infecţioase cu ajutorul serului luat de la un animal imunizat în prealabil. În laboratorul său, a preparat diverse săruri şi vaccinuri pentru prevenirea şi combaterea în masă a unor boli transmisibile Babeş a fost, după Pasteur, unul dintre primii savanţi care a studiat «concurenţa vitală» dintre speciile bacteriene şi a descris în 1885, pentru prima oară în lume, fenomenul de antibioză, care anticipează era antibioticelor de la mijlocul secolului 20. Babeş a arătat că bacteriile secretă substanţe difuzibile, iar acestea au o acţiune antagonistă, atunci când interacţionează cu alte tipuri de bacterii, plasate în imediata lor vecinătate.
El afirma atunci ideea folosirii antagonismului microbian în terapeutică: «Există microorganisme ce pot elabora substanţe capabile de a opri dezvoltarea şi nocivitatea altor microorganisme… Noi orientări în terapeutică se întrevăd». Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în numeroase lucrări, între care: Die Lepra (1901); Bolile ţăranului român (1901); Die Pellagra (1902); Traité de la rage (1912); Cercetări asupra serului antidifteric (1913); Studii asupra combaterii holerei (1914); Anatomia patologică specială (două volume, 1922, 1925), dar şi în articole apărute în revistele de specialitate fondate de el: «Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie» (1889), «România medicală» (1893) şi «Archives des Sciences Medicales» (1895).
A fost unul dintre promotorii activi ai medicinii sociale din România, interesându-se de alimentarea cu apă a oraşelor şi satelor, organizarea luptei antiepidemice etc. Totodată, a fost creatorul metodei experimentale în igiena românească. Studiul filtrelor de nisip ale apeductului oraşului Bucureşti (1889) şi Asupra unui nou principiu aplicat la sterilizarea apei (1892) au fost primele contribuţii ştiinţifice româneşti în domeniul igienei urbane.
A inventat un nou tip de termostat, precum şi o serie de metode de colorare a bacteriilor şi a ciupercilor din culturi şi din preparatele histologice. A fost membru fondator al Societăţii Anatomice din Bucureşti (1900), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, membru al Comitetului internaţional pentru combaterea leprei din Paris.
Triplu laureat al Academiei de Ştiinţe din Paris, a fost distins în Franţa cu premiile Montyon şi Bréant. În 1893 devine membru titular al Academiei Române, pe care a condus-o în calitate de vicepreşedinte între 1899-1900 şi 1918-1919, iar între 1922 şi 1925 a fost preşedinte al Secţiunii Ştiinţifice a Academiei Române.
