Sfântul Mare Mucenic Mina era egiptean de neam, de loc din cetatea Nichios, aproape de Memfis. El a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian (284-305). Tatăl său se numea Eudoxie şi era fiul guvernatorului Pludianes. Deşi era fiu de guvernator, Eudoxie era cunoscut pentru virtutea şi bunătatea sa. Mama Sfântului Mina se numea Eufimia, femeie credincioasă care-şi petrecea timpul în rugăciune şi fapte bune. Adesea postea până seara. Găsea mereu prilejul să facă milostenie celor sărmani: bolnavilor, orfanilor, văduvelor şi străinilor. Era însă stearpă, şi de aceea se ruga adesea cu multă osârdie pentru naşterea unui fiu.
Odată, cu ochii plini de lacrimi s-a rugat mai stăruitor să aibă măcar un copil. Ajungând în faţa icoanei Maicii Domnului, şi continuându-şi cu umilinţă rugăciunea pentru naşterea de fii, a auzit vocea Pruncului Iisus spunând: „Amin”. Într-adevăr, Dumnezeu le-a împlinit rugăciunea şi aşa au avut un fiu care s-a născut în anul 285, primind numele de Mina. Ziua naşterii Sfântului Mucenic Mina a fost o zi de mare bucurie. Atunci, tatăl său a poruncit eliberarea unora dintre cei robiţi şi a sporit milostenia faţă de orfani şi de văduve.
Sfântul Mina a avut parte de o aleasă educaţie, iar părinţii au avut grijă să-l îndrume şi în dobândirea virtuţilor creştine. De mic, dorea să se roage, să meargă la biserică; îi plăcea să citească Sfânta Scriptură şi, ca un dar deosebit de la Dumnezeu, se ruga continuu. Avea mereu în minte cuvintele din Sfânta Scriptură: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17). Dar, pe când avea 11 ani, tatăl său a murit departe de casă, trimis ca guvernator într-o provincie africană. În anul 299 a murit şi mama sa, însă, datorită credinţei în Hristos, Sfântul se mângâia cu gândul că ei sunt la Dumnezeu şi că se roagă pentru el. Moştenise de la părinţi nu doar o mare avere, ci şi o mare bogăţie duhovnicească. Aşadar, şi el urma milostenia părinţilor cu aceiaşi dărnicie, deşi era foarte tânăr.
După anul 300, în urmă unui decret imperial, prin care tinerii din provincii erau recrutaţi pentru serviciul militar, şi tânărul Mina a mers ca ostaş în armata romană, în cohorta tribunului Firmilian. Mina era un ostaş puternic, curajos dar şi plin de har. Datorită bunătăţii sale, era iubit de toţi. În scurtă vreme tribunul Firmilian îl numeşte adjunctul său, aflându-se cu armata în ţinutul Cotieon din provincia Frigia, în Asia Mică. În acea vreme, însă, împăraţii de la Roma au dat legi împotriva creştinilor, decrete de persecuţie şi mai aspre, în toate provinciile imperiului creştinii fiind siliţi să se închine zeilor păgâni.
În asemenea împrejurări, ofiţerul Mina s-a hotărât să-şi împartă averea şi să se retragă în pustiu. Aici, a vieţuit în post şi în rugăciune cinci ani, primind har de la Dumnezeu şi puterea de a face minuni. El îmblânzea fiarele sălbatice cu puterea rugăciunii şi se apropia de şerpii veninoşi fără teamă de moarte. Primind vestire de la Dumnezeu să meargă la propovăduire şi la mucenicie, Sfântul Mina s-a rugat Domnului să-l întărească, să-l lumineze şi să-l ocrotească. De atunci, s-a întărit cu gândul că Dumnezeu îl doreşte ca mărturisitor şi Mucenic.
Odată, în rugăciune, a auzit un glas ceresc zicându-i: „Binecuvântat eşti Mina, că ai fost chemat din tinereţe la dreapta credinţă. Vei primi în numele Sfintei Treimi pentru Care te lupţi, trei cununi veşnice: una pentru feciorie, una pentru pustnicie şi a treia pentru mucenicie. Oameni din toate popoarele te vor cinsti, iar tu vei primi mărirea veşnică în Împărăţia Mea”. La auzul acestor cuvinte, Sfântul Mina a fost însufleţit de Duhul Sfânt şi o mare bucurie l-a cuprins. Dragostea de Dumnezeu l-a făcut să părăsească pustiul şi să meargă în lume, propovăduind legea lui Hristos din loc în loc, şi curăţindu-şi sufletul cu postul şi rugăciunea. Aşa a revenit şi în cetatea Cotieon din Frigia, unde altădată avea cinstea şi rangul de ofiţer roman. Pe atunci, oastea era condusă de dregătorul Arghirisc, iar căpetenie a cetăţii era un anume Pir.
Ivindu-se prilejul unui mare praznic în cetate, la care era adunat mult popor, pentru jocurile care se desfăşurau în cinstea zeilor, Sfântul Mina, aprins fiind de râvnă pentru Hristos, a stat la loc înalt, de unde putea fi văzut, şi de acolo propovăduia cu multă îndrăzneală pe Hristos, singurul, adevăratul Dumnezeu. Chiar a grăit către cei adunaţi: „Aflatu-m-am celor care nu mă caută, arătatu-m-am celor care nu întreabă de mine”. Toţi priveau către el, deoarece faţa îi strălucea şi curajul lui era nemăsurat. Câţiva ostaşi l-au recunoscut pe fostul ofiţer Mina din oastea condusă de tribunul Firmilian. Conducătorul cetăţii l-a chemat şi l-a întrebat pentru ce părăsise oastea, şi mai ales, pentru ce mărturisea credinţa în Hristos, ştiind de asprele pedepse pentru cei care nu li se închină zeilor.
, Sfântul i-a răspuns că este robul al lui Iisus Hristos, ostaş al Dumnezeului Celui adevărat, Care împărăţeşte în cer şi pe pământ. Auzind acestea, mai-marele cetăţii a poruncit ca Sfântul să fie pus în lanţuri şi închis în temniţă. A fost apoi îndemnat să se lepede de Hristos, dar Sfântul a rămas statornic în mărturisirea credinţei, deşi l-au supus la chinuri groaznice: a fost bătut crunt cu vine de bou şi strujit cu unghii de fier, i-au fost frecate rănile cu păr aspru; a fost apoi ars cu torţe până când i s-au ivit oasele. Un anume Eliodor, care privea la chinurile Sfântului, a strigat către călăi: „Aceşti creştini se bucură să fie chinuiţi, că moartea pentru ei este mai de preţ decât viaţa”. Atunci, cei care l-au chinuit, văzând că toate felurile de chinuri nu folosesc la nimic, l-au trimis la guvernator.
Acesta supunându-l la alte multe chinuri, a poruncit să fie tăiat cu un fierăstrău. Dar fierăstrăul s-a îndoit ca ceara încălzită. Şi aici, Sfântul Mina a simţit mâna ocrotitoare a Mântuitorului Hristos, Care i Se arătase în temniţă şi Care l-a întărit şi i-a tămăduit rănile. În cele din urmă, guvernatorul şi căpeteniile au hotărât să i se taie capul. Aşa s-a încheiat mucenicia Sfântului, în timpul domniei celor mai cruzi împăraţi persecutori, Diocleţian şi Maximian, luând de la Dumnezeu cununa muceniciei, în anul 309. Soldaţii au aprins un foc mare pentru a fi ars trupul Sfântului, dar acesta a rămas neatins de foc. Câţiva credincioşi au reuşit apoi să ia trupul Sfântului, l-au înfăşurat într-un giulgiu, l-au dus în Egipt şi l-au îngropat cu multă grijă şi evlavie.
